Suntem trecatori prin viata si uitam frecvent asta, dar ceea ce ignoram cu adevarat este ca suntem trecatori unii prin viata celorlalti, ceea ce ne duce uneori in zone atat de abisale, incat cu greu mai putem iesi.

Pentru ca suntem invatati sa gandim in mod complicat, reusim cu un talent incomensurabil sa complicam totul in jurul nostru si sa ajungem in situatii greu de inteles chiar si pentru noi insine.

Si totul pleaca de la faptul ca nu suntem invatati sa vorbim cinstit, ceea ce se trage din numeroasele experiente negative ce au declansat in noi frica.

Frica de a fi inteles gresit este cea care ne pune bete in roatele relatiilor cu cei din jur. Apoi este frica de a fi judecat, de a fi gasit vinovat, de a nu pierde si ceea ce avem, de a nu ne periclita pozitia, de a nu fi luat in serios, de a pierde pozitia sociala si, una dintre cele mai rele, de a pierde increderea pe care o are cineva in tine.

Toate aceste frici vin dintr-o zona ce se afla sub controlul ego-ului, , deci cumva totul se poate reduce la frica in general si la necunoasterea unui alt mod de a gandi, sau exista.

Nimeni nu este menit sa stea in viata noastra pentru totdeauna. Oameni vin si oameni pleaca, atrasi de o vibratie comuna, de anumite situatii de moment, de anumite conjuncturi, sau de tot felul de interese. Sentimente amestecate si lipsa claritatii fac ca relatiile sa degenereze invariabil. Unii au puterea sa se determine sa continue, altii se departeaza.

Ceea ce ar putea sa uneasca inimile este acea iubire care nu cunoaste limite, care stie sa inteleaga, care stie sa ierte, care stie sa aline si sa mangaie, care nu ia prizonieri si mai ales care nu judeca. Acest tip de iubire spune asa -nu ma intereseaza ce ai facut, nici ceea ce faci si cu atat mai putin ceea ce vei face, ma intereseaza sa stii ca iti sunt alaturi chiar daca nu vrei, chiar daca trebuie sa pleci, si tot ceea ce trebuie sa faci este sa intelegi ca te inteleg.

Si toate aceste lucruri sunt extrem de reale si valabile, atata timp cat fiecare dintre noi devine constient ca suntem aici fiecare cu drumul nostru, cu lectiile noastre, cu constiinta noastra si cu Dumnezeul nostru. Suntem conectati la nivel de camp, si preluam unii de la ceilalti energii si informatii, dar drumul este solitar.

Loialitatea pe care o pretindem este cumva utopica, atata vreme cat impune sacrificiul pe altarul celuilalt.

Nu sunt o adepta a sacrificiului si nici a suferintei, dar fiecare are libertatea de a alege ce vrea sa faca in viata lui. Dar daca alegi suferinta, macar intreaba-te daca mai exista si alta varianta. Intrebarile ajuta mult la deschiderea constiintei. Si in afara de asta ar trebui sa fim constienti ca discursul cu frica, umilinta, sacrificiu este deja perimat. Si tuturor celor care sunt inca inclinati catre discursuri religioase, si nu numai, le recomand sa citeasca (sau sa asculte pe Youtube) UN CURS IN MIRACOLE.

Iubirea este cheia, calea si desavarsirea

De la mine pentru tine cu infinita iubire